Fericirea naţională e mai importantă decât produsul intern brut

N-am spus-o eu, a spus-o regele Bhutanului, Jigme Singye Wangchouck.

Adică o ţară care nu a avut monedă până în 1970, când a fost inaugurat şi primul drum asfaltat. Aeroport are din 1983, iar internet şi telefonie mobilă, din 2003.

Ca să se păstreze stilul minimalist, spre acest minuscul regat zboară o singură linie aeriană, care deţine doar

două avioane. Din totalul populaţiei, 80 la sută trăieşte în sate, sportul naţional este tirul cu arcul (pe care s-a bazat singurul motiv de participare la Olimpiadă), iar viaţa se trăieşte la o altitudine cuprinsă între 300 şi 8.500 de metri.

Credinţa monarhiei locale este că numai identitatea culturală şi strania independenţă a Bhutanului, la graniţa a două imperii contondente, pot consolida viitorul. De aceea, din 2005 a apărut o lege prin care absolut tot ce se construieşte trebuie să respecte întocmai tradiţia.

Probabil că şi metroul, dacă ar apărea precum o ploaie cu elefanţi albi, ar arăta tot ca un templu budist. Şi probabil că ar avea, ca o povestioară cu tâlc asiatică, o singură staţie. Excepţiile nu există şi nimeni nu se simte oprimat pentru că nu are voie să-şi pună termopane albe.

Numărul de turişti este limitat, iar impactul asupra mediului strict controlat. De altfel, aici rezistă în continuare o biodiversitate îngrijorătoare pentru orice magnat industrial din lumea înconjurătoare. Actualul rege a absolvit Oxford şi a întărit o democraţie inspirată de modelul monarhiei constituţionale britanice.

Sigur că nu există un minister al fericirii, pentru că spre deosebire de lumea noastră, aici nu se citeşte Orwell, deşi la vecinii chinezi se practică. Populaţia trăieşte într-o sărăcie care ar conduce la sinucidere sau atac armat în orice periferie a lumii civilizate. Cu toate astea, această sintagmă care sună a lozincă budistă poate fi verificată în privirea oamenilor – fericirea naţională e ceva palpabil, măcar printrun simţ al umorului complet desprins şi ino cent-se rios, pe care îl mai regăseşti la noi poate doar la copiii foarte mici crescuţi la ţară.

Ştiu că sună a povestioară zen de adormit copiii şi sunt convins că puţini dintre noi ar rezista mai mult de o săptămână în acest mediu mult prea pur. Probabil că sigur, cum spunea un mare prezentator de ştiri contemporan, e nevoie să te naşti acolo, pentru a gusta deliciile acestei forme de fericire.

Cel mai probabil, această pledoarie spontană a fost declanşată de întâlnirea cu un prieten, care mi-a redat din memorie declaraţia prefectului de Gorj, un inamic natural, printre atâţia mulţi alţii, al patrimoniului şi al mediului, în egală măsură: mulţumesc la doamnele din Bucureşti (pentru sfaturi legate de finanţări europene pentru protejarea culelor etc. – nota mea), dar vreau să vă dau un exemplu: de exemplu, Brâncuşi ăsta ne încurcă, nu poţi să tai un pom, nu poţi să dărâmi o casă din cauza lui.

Atât am avut de spus – şi a ieşit din sală. De-asta nici nu există primari şi prefecţi în Bhutan, probabil – pentru că oricum nu contează. Şi nu ştiu exact cum stau ei cu cutremurele, dar pornind de la acest subiect, am auzit câteva poveşti care ar suna perfect natural într-o civilizaţie ca Bhutan. Şi foarte straniu sau gotic, pentru noi.

Pe 4 martie m-am întâlnit cu un domn foarte pozitivist şi am împărtăşit în contextul cutremurului câteva coincidenţe. În primul rând, nu există vreo coincidenţă între cifrele oficiale şi cele logice legate de numărul victimelor unui cutremur care statistic stă să vină. O numărătoare simplă spune 6.500 în Bucureşti.

Iar sursele de partid spun că în ’77 au muşamalizat povestea tragică a celor doi turişti bucureşteni, care au fost ucişi de câteva fragmente din stucaturile hotelului braşovean Scala. Suna suspect faptul că locuiau în una din cele mai celebre victime ale dezastrului, blocul Scala. Pe linia acestor coincidenţe, pe care le-am înţeles mai bine ascultându- l pe Gellu Naum (care ar fi putut fi Prinţ al Regatului Bhutan, de la sine) am ajuns la o poveste care, spunea povestitorul, ar putea fi cercetată de matematica probabilistică: o fotografie din anii ’30, făcută de un ambulant, în care apare o femeie, în spatele căreia se vede un bărbat păşind apăsat.

După 20 de ani, cei doi s-au căsătorit. Iar povestea care mie mi-a plăcut şi mai mult s-a născut dintr-o interacţiune între cele două dimensiuni care au marcat secolul trecut, dictatura şi suprarealismul. Harry Brauner, unul din marii folclorişti de şcoală veche, arestat în lotul Pătrăşcanu, i-a spus fratelui său, pictorul suprarealist Victor Brauner, că în timpul lung în care a stat la izolator a fost zilnic vizitat de un liliac.

Fratele Victor i-a spus că exact în aceeaşi perioadă, în mansarda sa pariziană, întâmpina prezenţa zilnică a unui liliac. Concluzia provizorie vine de la un personaj de film, Wilhelm Wexler: Asta e diferenţa dintre adevăr şi ficţiune: ficţiunea trebuie să aibă sens.