#HaiLaMasă: Misterul gălbenușului mereu cald

Cred că nu m-am opus foarte tare să devin bucătar, pentru că văd într-o farfurie pusă în fața cuiva cel mai diafan gest de tandrețe și grijă. Nu știu cît de psihanalizabil e acest model de percepție, dar e clar că am luat ceva de la ai mei.

Dacă e ceva ce se poate spune sigur despre noi, e că suntem (mai degrabă am fost) produsele unei civilizații construite în jurul mesei. Și în jurul locomotivei, de unde primeam pachetul de acasă, în studenție.

Mi-a povestit ieri în emisiune prietena mea, etnoloaga Laura Jiga Iliescu, că în vremea sărbătorilor de iarnă, unii țărani întindeau masa de Crăciun și o strângeau abia după Bobotează. Tot timpul era ceva pe ea, se gătea și se întindea, funcționa ca un coș al abundenței și aștepta oamenii să se adune.

Cred că dacă mă gândesc la iubirea părinților, e greu să o despart de mîncare. Încă mă gîndesc uneori sîmbăta, și rîd și mă emoționez ca un prost, că va rămîne mereu pentru mine ziua în care mama făcea chifteluțe. Mereu mă ardeam cu prima, apoi mama își lăsa șorțul în bucătărie și ne uitam cu toții la un serial tîmpit.

Îmi e dor de omleta cu roșii făcută de tatăl meu și de prăjitura lui cu vișine, de felul în care ne jucam la micul dejun și înmuiam covrigi uscați sau biscuiți Popular în lapte și așteptam să se umfle, ca să obținem porcușori. Și de privirea lui, cînd aștepta să mă trezesc dimineața și mă mângîia pe frunte și spunea: trezește-te, puturosule, iar eu mă întindeam și spuneam, de la înălțimea celol tlei ani ai mei: sunt un putuos!

Sunt condiționat de toate astea și m-am tot gândit la ele, în timp ce stăteam în trafic și mă uitam la purtătorii de obiecte multe din jurul meu. Nu cred că se compară vreun cadou cu momentul în care le-am gătit alor mei prima dată, la restaurant, și după aceea.

Și, de fapt, cred că m-a sensibilizat foarte tare invitația prietenilor mei de la Pain Plaisir de a scrie despre acest element subtil al iubirii și generozității. Treceam azi pe Moșilor, aproape de Obor, și m-a pocnit revelația că ultima dată cînd am mîncat un sandviș făcut de mama a fost acum 30 de ani, în aceste zile,

Venisem la pregătire pentru facultate și am rămas aici pe timpul Revoluției, până după Anul Nou. Ieșisem de la meditația la franceză și am scos din tașcă sandvișul făcut de mama. Nu mai știu ce conținea, în afară de un singur lucru, cel care îmi plăcea la nebunie de fiecare dată, pentru că mi se părea misterios. Punea un ou cleios în sandviș și de fiecare dată cînd mușcam, deși trecuseră multe ore de când plecasem, gălbenușul era mereu cald.

Nu găsesc nici acum o metaforă mai potrivită pentru dragoste.

Povestea e inspirată de îndemnul #HaiLaMasă, inițiat de Pain Plaisir