Pyjama party

Unele lucruri par să nu aibă motiv să se schimbe. Dacă te măriţi îţi pui cristale Swarovski. Dacă te înscrii într-un partid ajungi să mănânci rahat. Dacă apari des la televizor ajungi credibil la centrele de colectare a fierului vechi. Dacă îţi iei maşină ţi-o zgârie un dobitoc. Dacă eşti trist, trebuie să deprimi la rândul tău cât poţi. Şi dacă eşti încruntat înseamnă că gândeşti şi că situaţia e foarte gravă.

Mai sunt multe alte astfel de kestii pe care e obligatoriu să le faci în situaţii date, pentru că toată lumea procedează astfel, în fond. Ele nu au niciun motiv să arate astfel, pentru că nu a venit nimeni să anunţe că nu se mai procedează aşa. Şi de unul singur nu ajungi să te prinzi că e ceva în neregulă într-o regulă care ajută ca o atmosferă să se păstreze apăsătoare.

Pare că îi faci o favoare celui care semnalizează în faţa ta şi că este normal ca el să-ţi mulţumească pentru gestul nesimţit care zice, hai, boule, bagă-te, zi merci că sunt băiat de comitet, n-ai pentru ce, frate, dă-te dracu.

În orice ţară în care educaţia nu e o boală ruşinoasă, nu trebuie să mulţumeşti pentru ceva ce este normal, şi rigoarea unor proceduri te scuteşte de contactul prelungit cu personalităţile înconjurătoare.

Un prieten medic, care a petrecut mult timp la specializări în Franţa, mi-a povestit un şoc mai special, pe care l-a trăit la întoarcere, după o absenţă lungă. Ca să evite depresiile, a mers la spital fără să lase să treacă timp şi a simţit că nu poate comunica normal cu pacienţii. Era ceva care-l împiedica să poarte o discuţie firească şi, în plus, părea să fie ceva în neregulă şi cu ţinuta pacienţilor. Simţea că discuţia se poartă într-un moment nepotrivit, ca şi cum ar fi pătruns într-un moment privat şi ar fi trebuit să se retragă.

A trebuit să treacă ceva timp până să înţeleagă de unde venea sentimentul că şi medicul, şi pacienţii ar fi trebuit să mai aştepte puţin, să mai facă nişte lucruri şi abia după să înceapă discuţia. Era ceva foarte simplu. Pacienţii erau în pijama în miezul zilei.

În Franţa, în spitalele pe unde trecuse prietenul meu, acea categorie a bolnavilor care nu erau ţintuiţi de pat purta pijamale doar la culcare. În timpul zilei, toţi pacienţii aveau haine civile şi foloseau pijamaua doar când venea vremea să execute programul de somn.

Probabil că vreun tip mai luminat s-a prins mai demult că o astfel de procedură va avea efecte bune asupra moralului fiecăruia şi că va putea face mai suportabilă atmosfera din spital.

Aşa că, după ce intri în contact cu această stare de fapt, e clar că nimic nu ar putea funcţiona altfel, e ceva ce ţi se pare că ar fi trebuit să ne treacă tuturor demult prin minte, pentru că e clar că aşa ar fi simplu şi mult mai bine pentru toată lumea.

E de înţeles de ce, aflat în contact cu o mulţime de oameni care purtau pijamaua cu aceeaşi nonşalanţă cu care ar fi purtat uniforma de birou, prietenul meu se simţea de parcă ar fi intrat fără să bată la uşă într-o cameră în care cineva îşi făcea toaleta.

Altminteri, e şi mai uşor să înţelegi importanţa simbolică a pijamalei şi a oricărei forme de uniformă care are puterea de a ne transmite o stare oarecum obligatorie. De-asta şi pare Hugh Hefner, marele Playboy, atât de excentric când îşi petrece viaţa în pijama şi un halat elegant.

Adică nu e normal aşa, e aproape sfidător şi nereprezentativ pentru cultura geto-dacă a purificării prin suferinţă şi depresie. Adică e la fel de clar ca o prevedere a Codului Rutier, la fel de cristalin ca succesiunea anotimpurilor.

Pentru că pijamaua se poartă ori la culcare, ori când eşti bolnav. Aşa a spus toată lumea că trebuie să fie şi aşa au să şi rămână lucrurile. De ce să te mai schimbi când ieşi să-ţi iei un corn, când pijamaua e aşa un statut puternic, te reprezintă social, naşte compasiune şi, nu în ultimul rând, emoţionează.

Într-o vreme, răsfoiam cartea de telefon şi sunam în direct la radio abonaţi cu nume nepotrivite ca să aflu cum se face că nu şi le schimbă sau cum trăiesc cu aşa o povară – cum vedeam eu kestia. Un tip cu un nume foarte neplăcut mi-a spus cu mult calm că nu-l deranjează nicicum şi chiar e mândru de el, pentru că e un nume vechi, românesc, moştenit din moşi-strămoşi şi altele. Aşa că simt că petrecerile în pijama vor rămâne mult timp de-acum înainte un sindrom mic-burghez incapabil să învingă foarte curând tradiţia de a ne ura noapte bună încă de la trezire.

8 martie 2008