Supiță acrişoară, de mătuşică

gustul are memorie. de cele mai multe ori, el absoarbe şi redă tot ce înconjoară o farfurie de porţelan gros, pictat naiv cu floricele. supa rece sorbită după fierbinţeala unei zile de vară, păstrează în stropii de grăsime aurie, în fiecare firicel de mărar, vocea şi prezenţa celui care a făcut-o, culorile feţei de masă de muşama, lumina trecută prin frunze, cântecelul pe care îl îngâna când umbla în jurul plitei, dulceaţa unui moment care se ascunde din nou de tine, cu fiecare lingură pe care o duci către limba extaziată de plăcere.

mătuşica nu se pune în supă, să nu vă îngrijoraţi, copii. iar licoarea asta este ceva care îţi creşte spontan speranţa de viaţă, după ce te refugiezi de canicula dintre betoane.

using the Force of the Mătuşica, am tocat morcovi, ţelină, ceapă şi le-am călit cu puţin untdelemn. am adăugat apă, după ce s-au înmuiat un pic, sare, piper şi răbdărică, să fiarbă încet.

cât legumele mai erau uşor crocante, am aruncat în tuci dovleceii, tăiaţi cuburi mari şi am mai verificat gustul, între timp am bătut două ouă cu nişte kefir, am luat supă şi am amestecat dresura şi am turnat-o peste bolbotine. am lăsat să dea un clocot, am oprit focul şi am încheiat cu nişte cubuleţe fine de lămâie şi mărar tocat, din belşug.

opera trebuie să fie deasă, proporţia de legume versus lichid, aş duce-o pe la 70 vs 30.

am vorbit cu una din victimele pentru care am gătit supiţa asta şi remarca nostalgic că în ziua de azi nu se mai pune atâta mărar în ciorbe, cum se punea pe vremuri. încă o dovadă că lumea s-a înrăit şi sunt slabe speranţe să îşi revină, din moment ce există copii care scot pătrunjelul, frunzuliţă cu frunzuliţă, din farfurii.

lăsăm vrăjeala, elixirul se acoperă şi se lasă să se răcească o zi în frigider, că e mult mai bine aşa.

când se pune în farfurii, nu uitaţi de câţiva stropi de lămâie, o lingură de kefir sau iaurt şi nişte extra mărar, pentru apoteoză.

 

bon appétit, pui de daci!

(și să îmi spuneți cum a fost)