am găsit un text din vremea în care scriam în Top Gear.
e despre o maşină care mi-a plăcut foarte tare.
enjoy:
Generation X1
Tati, tati, ce vine după generaţia Z? Se poate trece cu un zâmbet şi un şut în fund peste întrebarea asta. Cui îi mai pasă ce urmează după ultima posibilitate pe care ne-o imaginăm? Avem deja conceptul de crossover în sânge şi nici combinaţia dintre un tir şi Isetta nu ne-ar mai surprinde la fel ca acum câţiva ani.
Or fi descoperit ăştia prin laboratoare că lumea vrea în continuare pământ şi segmente noi. Înainte să mă urc în acest SAV, m-am gândit că oricât te fereşti de trotinete, tot dă una peste tine sau tu peste ea. M-am simţit ca-n Alice în Ţara minunilor, când cu ajutorul ciupercuţei fermecate poţi să faci un X3 mai turtit sau un Seria 1 mai înăltuţ decât îţi spune luciditatea că e bine.
Când am văzut că are cutie manuală mi s-a făcut şi mai milă de mine. În plus, ploua ca-n poeziile proaste şi plecam spre Sibiu. M-am calmat când am văzut mufa de auxiliar chiar lângă priză, sub consola centrală. Şi scaunul, foarte confortabil, cu funcţia aia şmecheră care îţi strânge şoldurile sedentare. Primul contact cu marşarierul te convinge că deşi pare delicată, nu e tocmai o maşină pentru femei. Pentru că îţi trebuie ani buni de caiac-canoe ca să mişti schimbătorul fără să faci riduri şi să te înscrii pe lista pentru Botox compensat.
Dar se obişnuieşte omul cu toate, că şi femeia e om, în fond.
De la redacţie şi până la Ploieşti am făcut vreo trei ore, aşa că am început să apreciez fermitatea cutiei şi savoarea primelor trei trepte. Deşi iubesc confortul şi cutia automată, după 15 minute mi s-a părut că nu e ceva neapărat rău să nu faci numai mişcări ca prin unt topit cu schimbătorul. Şi mi-a plăcut că spre deosebire de alte modele diesel, prima treaptă e suficient de lungă şi forţoasă aşa că no chance să râdă pensionarii de tine pe la semafoare.
Cât am stat şi am inspirat aroma plăcută de piele ecologică la maxim 20 la oră, am înţeles că există maşini care îşi arată frumuseţea atunci când înţelegi cât de bine sunt făcute. Frumos şi sobru desenată în interior, compactă, fără bâlbăieli de funcţionalitate. Şi e bine să regăseşti în linia mediană a bordului, care conţine playerul şi afişajul, designul clasic BMW, neschimbat din 2000 şi la fel de proaspăt.
De la 50 la oră în sus începi să simţi un soi de recunoştinţă pentru inginerii care au reuşit să facă un implant de JOY unei inimi de metal. Deşi am condus un model 2.0D cu doar 177 de cai, deci nu foarte sportiv, am avut momente în care am chiuit chiar şi fără să am 500 la oră.
Dar nu e nevoie decât de 100 la oră ca să auzi un vâjâit ca-n Lord of the rings, pentru că probabil e criză şi kilogramul de cheder e din ce în ce mai scump. Păstrând raportul de atmosferă, am ajuns pe Cheia pe o ploaie ca-n Saving Private Ryan şi m-am simţit obligat să forţez virajele.
Nu am reuşit nicio clipă să simt că trăiesc foarte periculos când luam ace de păr cu 100 şi nu auzeam nici măcar un scârţait, un slide mai amplu, nimic. Superglue ar trebui să fie numele de cod pentru X1.
Abia ce m-am distrat un pic atunci când am intrat în ninsoare şi am mulţumit Marelui Driver că am cauciucuri de vară. Chiar şi aşa, nu am avut emoţii, doar sentimentul că deşi sunt singur am alături cel mai bun coechipier. De altfel, am mai simţit asta şi când am alergat-o pe drumul spre Păltiniş, unde i-am dezactivat tot ce se putea dezactiva în materie de sisteme de siguranţă, care deşi nu se simt pe faţă, de la un punct încolo pot fi cam enervante.
Tot ce se putea obţine de la ea era o alunecare foarte elegantă, fără hărmălaia obişnuită în astfel de cazuri. Cutia lucrează extrem de precis, cuplul îl simţi în podul palmei şi deşi după un drum lung rămâi cu nişte furnicături, poţi să te gândeşti că poate asta e tehnica călugărilor Shaolin despre care se spune că l-au răpus pe Bruce Lee, cu palma care vibrează.
Când am coborât din maşină la Sibiu, păstrând în memorie gâturile sucite şi pozele făcute de şoferi pe drum, mai că aş mai fi făcut un drum. A consumat undeva pe la 7 jumate, am plecat cu un range de 652 şi am ajuns cu unul de 750 km. În plus, liniile exterioare ale caroseriei, strălucitoare sub ploaia fină, mi-au adus aminte brusc de piesa aia de la Queen: I’m in love with my car. Diferenţa o face irezistibilă.
Până să apuc să închei articolul, am fost convins că am avut modelul xDrive. Cu infinită stupoare şi încântare am descoperit că era un model cu tracţiune spate şi nu înţeleg cum e posibil să nu fi avut nicio secundă comportamentul specific. O fi greutatea distribuită egal sau or fi angajat extratereştri?! Doar istoria va decide. Mă pregăteam să spun că e cam scumpă la 41k. Dar şi bucuria se plăteşte, nu-i aşa?!
Lasă un comentariu