traiasca ziua internationala a hamacului

azi e ziua internationala a hamacului.

si sunt incantat ca fara a folosi un hamac, in timp ce un prieten imi spunea ca are un frate geaman vitreg, m-a vizitat conceptul care cred ca poate fi nascut numai de o leganare in hamac:
fratele siamez vitreg

ilie

azi (adică ieri) e sfântu’ ilie, protectorul celor care zboară.
datorită lui am zburat eu cu balonul peste o parte din bucureşti şi am primit titlul de conte.

deci, am un respect adanc pentru acest sfânt, despre care am aflat că este şi protectorul electricienilor.

so, în afară de la mulţi ani, ştie cineva cine îi protejează pe inspectorii şcolari şi pe geamgii?

pentru ce nu mă mai enervez

În mod normal, te enervezi, deci exişti. Chiar şi când nu faci nimic, tot există în jurul nostru o stare latentă de benga, ca un ralanti al motorului aşteptând să urle, care te ţine pregătit pentru a putea face o criză fără să stai mult pe gânduri.

De fiecare dată când ajungi să faci spume, ţi se pare că ăsta e cel mai important lucru din lume, că sensul vieţii e să împarţi dreptatea, să pui lucrurile la punct, să faci reclamaţii, să explici, să descrii cum ar trebui făcute lucrurile bine, să supraveghezi şi să pedepseşti, nu în ultimul rând.

Cineva trebuie să aibă dreptate şi din păcate toată lumea simte că are. Şi dincolo de dreptate se vede întotdeauna negru la orizont spectrul îndreptăţirii. Iar îndreptăţirea este miezul oricărui conflict serios, de durată, este echivalentul unui destin de luptător de cartier, de cvartal, de intersecţie, de casierie.

De la o vreme, deşi încerc să-mi păstrez zâmbetul pe buze cât pot, am observat că parcă, parcă lucrurile pe care le ştiu atunci când sunt calm şi îmi folosesc umorul, dispar ca prin minune atunci când mi se pare că trebuie să discut cu un cretin care exagerează. Nu zic că anumite întâlniri cu idioţi nu pot fi savuroase, că ciocnirile absurde nu pot fi bune de ţinut minte şi povestit la petreceri sau că unele lucruri nu se pot îndrepta dacă reacţia potrivită apare la timp. Doar că uneori toate astea se confundă periculos de mult cu tot ce înseamnă viaţa noastră.

Puţină concentrare vă poate aduce aminte că cea mai mare parte a conversaţiilor pe care le poartă fiecare dintre noi au în debut măcar eterna plângere despre cât de idioţi sunt ăştia şi cât de mulţi sunt. Evident că există cazuri disperate ale acestei molime în care conţinutul aparţine în majoritate zdrobitoare acestei zone crepusculare.

Pentru că nimeni nu renunţă niciodată şi pentru că toată lumea ştie că trebuie să reziste în ciuda logicii şi a bunului-simţ, e posibil ca şi cele mai mici pretexte să devină scopuri înalte. Repetiţia scenariilor idioate nu pune pe nimeni pe gânduri, nu naşte niciun dubiu, ci doar inflamează insistenţa de a merge până la capăt pe calea aleasă, deşi totul dovedeşte că e greşită, catastrofală, cronofagă, autodistructivă.

Sentimentul salvator al relativităţii nu se naşte uşor nici înainte, nici după o anumită vârstă, nici înainte, nici după o stare socială, iar bucuria de a trăi nu se poate integra în problema locului de parcare.

Ciudat e că deşi învăţăm de la vârste fragede că totul este făcut să meargă invers, că certitudinile nu există, că domnul zâmbitor şi amabil care ne asigură că problema banilor e ca şi rezolvată minte şi e imbecil, noi tot ne simţim inteligenţi atunci când ne ieşim din minţi, când se întâmplă ceea ce nu vrem să acceptăm că e destul de probabil să se întâmple. De-asta, eu m-am hotărât să nu mă mai enervez la service şi să nu mai iau în serios faptul că pot să iau maşina reparată, mai puţin pentru kestia pentru care am adus-o.

De ce să pun la inimă, dacă anticipez asta şi mi se pare că e nepotrivit să insist, că oamenii sunt profesionişti, ştiu ce au de făcut şi că îi deranjez cu insistenţe inutile.

În sfârşit, am reuşit să mă distrez când văd spoturi cu bănci care spun cât e de simplu să investeşti şi să ai o viaţă lipsită de stres.
E ca şi cum nu am şti toţi cât e de absurd dialogul cu băncile şi asigurările, dar aşa e lumea, indulgentă, mai ia un distonocalm.

Şi dacă tragi linie şi vezi cam cât mai rămâne din viaţa ta, după ce extragi crizele de nervi, nemulţumirea şi timpul irosit pentru a-ţi reveni, şi tot nu pare suficient, atunci înseamnă că există un destin colectiv de victime, un sindrom general de persecuţie reciprocă şi că el trebuie trăit până la capăt, aşa cum spune cartea de aur înţelepciunii imbecile: am plătit, mâncăm.

publicat in evz, 19 iulie 2008

Şi dacă ar fi doar 100 de oameni pe lume

Nişte tipi curioşi, dar şi implicaţi, s-au întrebat cum ar arăta lumea dacă populaţia s-ar reduce statistic la 100 de oameni.

Păstrând proporţiile, fireşte, şi privind destul de relaxat aproximarea, lumea noastră ar însemna 61 de asiatici, 12 europeni, 8 nord-americani, 5 sud-americani, 13 africani şi un singur reprezentant al Oceaniei. Studiul iniţial, publicat în 1990 cu titlul „State of the Village Report“, de Donella Meadows, reducea totul la 1.000 de oameni, încercând să explice şi să pacifice diferenţele din jurul nostru. De atunci, această descriere simplificată a tuturor amănuntelor care construiesc ceea ce vedem la televizor şi în jur a trecut prin mai multe transformări, iar datele au fost adaptate stării de acum a realităţii.

Prima lovitură aduce vorba despre egalitate, pentru că jumătate din populaţie ar fi formată din femei şi restul din bărbaţi, deocamdată. Continue reading…

sindromul down la păpuşi

suntem în iulie 2008. lumea trece prin transformări majore.

au apărut păpuşile cu sindrom down, jucării cu dizabilităţi, corecte politic, pentru copii de nişă.

se lansează iphone 3G şi un inventator din ramnicu-valcea a pus la punct un sistem de transformare a greutăţii camioanelor în energie.

o crainică tv sesizează perfect relativitatea generală şi spune despre victimele unui incendiu: oamenii şi-au pierdut cumva casele. Continue reading…