Cea mai bună metodă de a te lăsa de fumat

 

În septembrie se fac doi ani de când am renunțat să fumez. Să notăm că în adâncul sufletului rămân un fumător pasionat, dar că am înțeles că nu îmi fac față mie însumi şi mi s-a părut mai inteligent să mă retrag din activitatea competițională.

Îmi plăcea la nebunie să fumez, mai ales vara. Ştiți sentimentul ăla, că e mult timp de pierdut, nopțile sunt lungi şi conversațiile pot fi oricât de stupide, ce contează e aerul de libertate iresponsabilă, pe care îl tragi cu pasiune în piept şi îți arde degetele.

M-am oprit de mai multe ori din pufăit, pentru intervale de măcar doi ani. Penultima dată m-am lăsat pentru 6 ani, când eram mare director la Guerrilla şi am povestit aici cum am reuşit.

Fumam atunci cam trei pachete de țigări pe zi şi un pachet de tutun de pipă la două zile. Nici nu ştiu ce făceam la radio nefumând, în afară de emisiune.

Pentru că m-am simțit sigur pe mine, după 6 ani am zis că pot să mai fumez cât e frumos afară, că sigur nu mă apuc la loc, că e clar că am o voință de fier – şi aşa au mai trecut doi ani de fumat în disperare.

Ştiu că e complicat şi nu scriu asta ca să dau lecții, dar de fiecare dată m-am lăsat brusc, fără să reduc, fără să o lungesc şi să mă amăgesc cu o țigară la cafea.

De altfel, nici nu pot concepe treaba asta, cu două țigări pe zi. Ori fumăm, ori ne batem joc.

Dar pentru că sunt un plezirist, ca să mă eliberez am reuşit să mă concentrez pe ce îmi displacea mai tare: felul în care miroseam, de exemplu. Oboseala, gâfâiala. Şi, poate cel mai important, țigările de acum, care sunt foarte proaste şi miros a mahoarcă.

Adică ar fi păcat să nu fie şi o plăcere la mijloc, dacă tot se chinuie lumea iarna în frig, pe balconaşe corporatiste.

Îmi aduc perfect aminte mirosul de Kent lung fumat de musafirii alor mei, când eram mic. Era mişto de tot, fără cea mai mică legătură cu mizeriile de azi. Chiar am remarcat de curând hârtia de la filtrul unui mare brand internațional, care arăta exact ca tâmpenia de pe vremuri, numită Snagov.

În primul an de facultate, când Romania era invadată de țigări americane (care au alt gust şi parfum decât cele europene, mult mai savuroase – probabil şi alți compuşi chimici), făcusem o pasiune pentru Lexington, pachet de 25, necartonat, aromă de ciocolată si miere, țigările un pic mai groase decât cele obişnuite. Îmi plăceau la nebunie şi mi-am promis că ma las dacă au să dispară de pe piață – era destul de probabil, şi aşa am făcut.

Cred că şi fumatul a început să mi se pară mai cool, după ce l-am văzut pe Belmondo cu o Gauloise Caporal lipită în colțul gurii în A bout de souffle. 

Chiar mă gândeam că pare de necrezut că lumea fuma la televizor şi, până foarte de curând, în avion.

Kestia e că fumul de azi miroase nasol de tot. Între timp, mi-am şi pierdut speranța că se va interzice fumatul în cârciumi foarte curând. Având în vedere în ce hal şi ce se mănancă, probabil că e natural să ieşi din cârciumă mirosind a fum, prăjeală şi deodorant de toaletă. Poți să faci ceva în gustul omului? Eu zic că da.

Mi se pare important exercițiul renunțării, cu atât mai mult cu cât lumea aleargă mai abitir după crăpelniță când ține post. E mai amuzant, decât trist, felul în care autocleptomanii pretind că schimbă ceva, fără a sacrifica nimic din comoditățile pe care ar trebui să şi le purifice. Dacă te țin nervii, poate fi o ocazie de a înțelege că nu ai nevoie de prea multe lucruri ca să trăieşti. E interesant să te contrazici din când în când, să îți blochezi pulsiunile slabe, să îți spui nu. Şi ce, dacă nu o să mai faci acelaşi lucru ca în ultimii 10 ani? Ce o să faci, o să te tăvăleşti pe jos dacă nu fumezi? În fine, nu fac consiliere şi nici coaching anti-fumat.

Am recapitulat în viteză cariera mea de fumător şi am scris textul ăsta, pentru că m-a atenționat facebook că au trecut trei ani de când am urcat fotografia de mai jos.

Când mă mai întreabă lumea cum de am izbutit să mă las de fumat, care este metoda secretă, spun adevărul:

Nu am mai fumat. Am spus nu şi aşa a rămas.