Educația prin furt

Mereu m-a nedumerit această prostie pompoasă pe care lumea o repetă cu un aer înțelept: Meseria se fură, nu se-nvață. Furtul acesta a pornit ca un soi de test de atenție şi pasiune pentru ucenic. Între timp, a ajuns un slogan al rezistenței naționale la educație şi disciplină. O mică legitimare a fentei, pe linia minciunilor necesare din viață. Lipsa este un coagulant superior tradiției. Şi cui îi arde de-nvățat, când e atâta de furat?!

Probabil că tot de aici pleacă și mitul marii școli românești de frecat menta, care iubește mult sensurile figurate și hainele cele noi ale împăratului. E interesant cât de mult respect naște printre mediocrii amatori de trucuri aducătoare de statut această anulare a sensului discipolatului. Punctul de plecare pentru transmiterea științei peste generații pare să fie tocmai inversul educației de calitate: lipsa de onestitate, generozitate, constanță, rigoare, dăruire totală. Sanki, maestrul e îndreptățit să nu spună tot și ar trebui să își frustreze un pic elevii, arătându-le adevărul mai peste umăr, așa. Adică, ar trebui să fie un fel de mică lepră orgolioasă, care nu spune tot ce știe, ca să se chinuie și alții, să vadă și ei ce greu era pe vremea noastră și alte zarzavaturi din grădina mentalităților provinciale. Unitatea de măsură e Sorbonica, adică excelența pentru cei cu nevoi speciale.

De altfel, se vede asta prin caietele vechi de rețete, în care gospodinele mai răsărite omiteau intenționat amănuntele esențiale pentru o bună execuție. Aşa au dispărut sub diverse pietre de mormânt secretele veşnice ale adevăratelor prăjituri Mirela şi Lămâița. Necaz mare! Încercați să vă imaginați asta în raport cu bucătăria franceză, cu precizia și transparența acestei științe transcrise la miligram și secundă și puteți înțelege de ce găsești greu o omletă bună pe la noi. Omletă cu ouă, mai ales. 

Apoi, pare că o artă care se deprinde în ani mulți poate fi asimilată pe repede înainte, folosind câteva șmecherii, că truda, experiența, exercițiul constant sunt o vrăjeală. Sau că adevăratul sens al învățării e să devii șmecher, nu maestru.

Dar cel mai rău e că fundamentul mentalității noastre colective este lipsa de încredere. Ea pleacă, desigur, de la o lipsă de onestitate, transferată de la elev la profesor. Nu am chef să învăț, nici nu înțeleg de ce aș face-o, aș vrea doar să deprind figurile alea care te ajută să absolvi cum laudae și rapid scoala ajutătoare de maeștri. Şi invers.

Altfel, se cheamă că avem valori și că ele se nasc pe solul hrănit de meschinărie, lene și invidie. Poate nu întâmplător dom’ profesor şi dom’ inginer sunt nişte semnalmente ironice ale falsului. Plus respectul pentru specialist, exprimat prin clasicul: Bine că eşti tu deştept! Toate scandalurile plagiatelor, de exemplu, par să fie niște excepții, nu reguli, ale unui sistem care a furat meserie și de la impostura comunistă și de la balcanismul în care nimic nu e luat în serios.

Iar dacă eşti prost, poate şi pentru că nu gândeşti, poți spune acum, ca elev, că profesorii sunt proşti, cum am văzut recent la teve. Neştiința nu e revoltătoare, ci organizează revoluții şi proteste.

Mai mult ca oricând, însă, dincolo de toate minciunile pe care le-ați auzit, cea mai importantă este sinceritatea și repet asta cu mâna pe inimă. La fel ca orice măiestrie, şi sinceritatea se fură, nu se-nvață. A spus-o un maestru: Sinceritatea e totul. Dacă poți imita sinceritatea, ai reușit.

Adică, aşa cum am auzit eu pe cineva spunând: nici măcar nimic.