Când am ajuns în Florența, nu știam cât de puternice pot fi orașele în arta seducției. Trăisem o pasiune superficială pentru Praga, pornită din cărți și povești cu alchimiști, dar s-a stins relativ repede. Cam după ce am nu am mai găsit nimic din spiritul lui Hasek, dar nici din Meyrink. Și când am fost întrebat de doi muzicanți moldoveni clandestini, într-o noapte ploioasă pe podul Carol, cît ar face ei pînă în Brazilia, dacă ar lua autobuzul.
Am citit acum mult timp despre efectul pe care îl pot avea orașele asupra minții și sufletului călătorilor. Am aflat despre efectul Ierusalimului și crizele mistice, viziunile și frământările pe care le naște subit uneori, acolo unde găsește un teren fragil, și cum nu se vindecă decît prin îndepărtare. De fapt, Ierusalimul se comporta, alături de New Orleans, ca un punct de teleportare pentru destinele unor privitori. Erau gaura de iepure din Alice in Wonderland, locul de trecere către o existență total diferită.
Pe de o parte era calea credinței, la polul opus iluzia libertății absolute, pe care turiștii, mai ales nordici europeni, o găseau la un bar de jazz, la un colț de stradă. Dansau pe mese cu un pahar de bourbon în mînă, aproape ca o horă a hasizilor cu flăcări sub tălpi, și dispăreau apoi pentru totdeauna din vieților lor de pînă atunci. Mi s-a părut fascinant și am ținut deoparte gândul că orașul poate fi o ființă vie, un egregor, un monstru adormit și leneș, al cărui ochi drept clipește câteodată de sub un morman de frunze iar noi vedem acolo doar un vârtej de toamnă. Probabil că tot un italian a vorbit cel mai frumos despre asta și e vorba despre Dino Buzzati.
New Orleans nu e pomenit în observațiile psihiatrilor sau medicilor, dar Firenze, Ierusalim și Paris sunt acolo. Ultimul acționează mai mult asupra japonezilor, care se simt oarecum dezamăgiți că orașul nu
arată cum și-l imaginau ei. Din fericire, toate aceste întâmplări sunt puține și nimeni nu are niciun fel de așteptări de la francezi, ceea ce e superok. (Glumăă!)
Dar să ne întoarcem cu mulți ani în urmă, la capătul primei ore de plimbare în Florența, sau după ce l-am văzut pe David ( care nu era chiar așa pitic, totuși). M-am oprit, am făcut un cerc cu privirea peste turiștii enervanți și am spus: eu aici vreau să rămân. Eram copleșit și hipnotizat de frumusețea orașului, trăiam o transă estetică, în care am adăugat apoi fața de masă în carouri și tacămurile julite dintr-o trattoria, vinul, femeile pe bicicletă, cărțile vechi, norii de deasupra râului, zidurile, mirosul intens, atrăgător și
respingător, în același timp, sunetul crustei de lasagna sparte cu furculița, ziarele de sub care ieșeau pantofii impecabili ai bărbaților care îl adorau vizibil pe zeul Mastroianni și mirosul cafelei, care face orice loc să devină prietenos și familiar.
De la cafea am și plecat înapoi pe acest drum, pentru că are căldură, rotunjime și cremă, pe care e minunat să o corectezi de pe buza de sus, când stai picior peste picior la soare.
Am să revin la Firenze, ca să verific dacă mai sufăr sau nu de Sindromul Stendhal, pentru că așa se numesc palpitațiile și starea de semi-leșin care te cuprind, la fel ca pe cel care a dat nume acestei fandaxii în fața frumuseții născute de mintea și mîinile oamenilor. Și de banii lor, dar asta e altă poveste.
Există sau exista o cafenea divină, în care i-am trimis pe mulți prieteni, într-un fel de joc. Le descriam parcursul până acolo, dar nu le spuneam numele. Locul nu avea două piese de mobilier identice, era plin de cărți și reviste vechi și cred că încă mai simt plăcerea de a mă cufunda într-un fotoliu de catifea verde cu o carte și o cafea alături. Nimeni nu a găsit-o, deși era sau este cît se poate de reală, la fel ca orașul Firenze din inima mea.
Numele ei era, deci este Chimera.
Lasă un comentariu